Înainte de a analiza posibilitățile de terraformare să vedem care ar fi problemele legate de etică.

Etica terraformării a fost o dezbatere filozofică în biologie, ecologie și etica mediului ca drept al omului de a modifica lumi care nu-i aparțin.

Din partea pro-teraformatoare există cei precum Robert Zubrin și Richard LS Taylor care cred că este obligația morală a umanității să facă alte lumi potrivite vieții terestre, ca o continuare a istoriei vieții transformând mediile din jurul ei ca pe Pământ.

Robert Zubrin este un inginer aerospațial american, autor și susținător al explorării umane a planetei Marte. Zubrin a înființat Mars Society în 1998. Aceasta este o organizație internațională care susține ca obiectiv o misiune umană pe Marte, prin finanțare privată dacă este posibil. El se află la originea conceptului de Mars Direct care se opune viziunii navelor disproporționate inspirată de Wernher von Braun. Mars Direct este un proiect dezvoltat de inginerii de la NASA pentru a trimite oameni pe planeta Marte la costuri reduse, folosind tehnologia aerospațială actuală. Planul a fost detaliat inițial într-un jurnal de cercetare de către Robert Zubrin și David Baker în 1990. Proiectul a fost descris în cartea lui Zubrin The Case for Mars.

Martyn J. Fogg a prezentat patru argumente potențiale pe baza cărora să se evalueze etica terraformării – antropocentrism, zoocentrism, ecocentrism și conservaționism – formând aproximativ un spectru de la acordarea de cea mai mare valoare utilității umane până la acordarea de cea mai mare valoare pe conservarea naturii.

Ecocentriști puternici precum Richard Sylvan consideră că există o valoare intrinsecă a vieții și caută să păstreze existența formelor de viață native. Această idee este de obicei denumită biocentrism. Ca răspuns la aceste obiecții, antropocentrismul slab încorporează etica biocentrică, permițând diferite grade de terraformare.

Terraformarea este dorită pentru colonizarea spațială adică așezarea permanentă ipotetică a unor habitate umane și exploatarea resurselor naturale pe alte obiecte cerești decât Pământul. Ca atare, este o formă de prezență umană în spațiu, dincolo de zborul spațial uman.

Au fost prezentate multe argumente pro și împotriva colonizării spațiului. Cele mai frecvente în favoarea colonizării sunt supraviețuirea civilizației umane și a biosferei în cazul unui dezastru la scară planetară (naturală sau provocată de om) și disponibilitatea unor resurse suplimentare în spațiu care ar putea permite extinderea societății umane. Cele mai frecvente obiecții la colonizare includ cele referitoare la comercializarea cosmosului care ar putea să sporească interesele celor deja puternici, inclusiv ale instituțiilor economice și militare mari; cost de oportunitate enorm în comparație cu cheltuirea acelorași resurse aici pe Pământ; exacerbarea proceselor dăunătoare existente, cum ar fi războaiele, inegalitatea economică și degradarea mediului.

Pentru început, ieșirea în spațiu a omului a dus la înconjurarea Pământului cu reziduuri orbitale.

Dar gunoaiele spațiale pot proveni și ca rezultat al activității umane asupra corpurilor cerești cum ar fi rămășițele misiunilor spațiale, multe obiecte artificiale lăsate în urmă pe Lună și pe alte corpuri cerești.

Pe Lună au rămas numeroase obiecte rezultate din misiunile spațiale: navă spațială fără pilot proiectată să ajungă la suprafața lunară, sateliți artificiali automati ai Lunii, căzuți de pe orbită, etaje de aterizare pentru nave spațiale cu echipaj, echipamente mici, sacii de gunoi, celelalte obiecte (panouri, steaguri) lasate de expeditiile cu echipaj uman. Obiectele individuale (cum ar fi dispozitivele ALSEP – Of The Apollo of Lunar the Surface Experiments Package – un set de instrumente științifice pentru studiul suprafeței lunare în programul „Apollo”) pot cântări până la zeci de kilograme. Masa gunoiului este, de asemenea, considerabilă, deoarece pe Lună au fost abandonate nu numai deșeurile de ambalaje, ci și filtre de înlocuire, sisteme de susținere a vieții și echipamente.

În 2019, existau 34.000 de obiecte de peste 10 cm pe orbită joasă (inclusiv 5.000 de sateliți și 2.000 de sateliți activi), 5.400 de resturi spațiale mai mari de 1 m pe orbită geostaționară și, conform unui model statistic ESA, 900.000 de obiecte mai mari de 1 cm și 130000000 mai mari de 1 mm. Resturile spațiale situate pe o orbită mai mică de 400 de kilometri sunt eliminate după aproximativ douăzeci de ani deoarece altitudinea lor scade din cauza pierderii vitezei. Ele ajung să ardă în atmosfera Pământului când reintră în atmosferă. Însă numărul lor este în continuă creștere datorită activității spațiale (inclusiv lansării nanosateliților) și această eliminare naturală are loc după sute de ani de îndată ce orbita lor depășește 700 km. Aceste resturi constituie cea mai importantă manifestare a poluării spațiale și în 2021 reprezintă o amenințare foarte serioasă pentru navele spațiale operaționale pe orbită joasă (la mai puțin de 2.000 de kilometri altitudine).

Principalele puteri spațiale, în special NASA, Agenția Spațială Europeană și agenția spațială rusă Roscosmos, au creat rețele de radare și telescoape optice în încercarea de a preveni impactul deșeurilor spațiale asupra sateliților prin stabilirea unui catalog care identifică orbitele celor mai mari resturi.

Există numeroase documente create de agențiile spațiale pentru a reglementa gestionarea deșeurilor spațiale și propuneri de evitare a apariției unora noi: golirea combustibilului rezidual al lansatoarelor rămase pe orbită ( pentru evitarea unor explozii generatoare de resturi), scoaterea de pe orbită a sateliților neoperaționali, reintrarea controlată a navei spațiale cu resturi rămase în zone nelocuite (zonele oceanice pot fi utilizate de exemplu zona Pacificului de Sud, etc.), scuturi montate pe pereții expuși ( dar îngreunează vehiculele spațiale, reducându-le sarcina utilă, durata de viață sau crescându-le costul). Lansarea unui satelit-gunoier de către japonezi (Elsa-D, End-of-Life Services by Astroscale Demonstration) care să colecteze deșeuri cu un magnet este una din ultimele încercări în crearea unei tehnologii de recuperare a deșeurilor sau proiectul ESA, o gheară spațială ar putea prinde sateliții defecți și i-ar orienta înapoi în atmosfera Pământului, unde ar arde, iar resturile ar cădea în ocean.

Revenind la terraformare, lista ar începe cu planeta Marte, planeta roșie, uscată, stâncoasă și fără viață dar al cărui sol are minerale care ar putea fi, teoretic, folosite pentru terraformare.

Marte are mai multe lucruri în comun cu Pământul: viteza sa de rotație, înclinarea orbitei sale sau aspectul suprafeței sale sugerează peisaje ce pot fi modelate dar îi lipsesc trei element importante: atmosferă densă ( 1 % din cea a Pământului), magnetosferă și căldură iar nivelul redus de lumină ( 60% din cel de pe Pământ), solul toxic și furtunile de praf adaugă probleme.

Ipoteze pentru terraformarea planetei Marte: importurile de amoniac, hidrocarburi, hidrogen: utilizarea oglinzilor pe orbită (oglinzile realizate dintr-o peliculă subțire de termoplastic aluminizat pot fi plasate pe orbită lângă Marte pentru a crește nivelul global de expunere solară pe planetă, crescând astfel direct temperatura aerului din apropierea suprafaței planetei).

Bombardament cu asteroizi
O altă modalitate de a crește temperaturile este direcționarea micilor asteroizi către suprafața lui Marte. Acest lucru se poate realiza prin utilizarea laserelor spațiale pentru a corecta traiectoriile asteroizilor, sau prin una dintre celelalte metode propuse pentru a rezolva problema protecției Pământului de asteroizi. Energia de coliziune în acest caz ar funcționa ca o sursă de căldură.

https://www.marssociety.org/