Numeroase site-uri au anunțat descoperirea TRAPPIST-1, un sistem planetar, situat la 39 de ani-lumină de sistemul solar,în constelația Vărsător. În jurul unei stele care este de 12 ori mai puțin masivă decât Soarele și doar puțin mai mare decât Jupiter, există cel puțin șapte planete pe orbită.
Știrea despre descoperirea celor șapte planete ale stelei Trappist-1 mi-a amintit de Planeta cu șapte măști nuvela lui Gerard Klein; nu doar potrivirea de număr mi-a atras atenția ci și promisiunea existenței unor lumi necunoscute, ciudate și potențial periculoase pentru omul ajuns acolo cu convingerea că a văzut destule și se poate apăra în orice situație.
Nuvele a apărut în volumul Planeta cu șapte măști, editura Albatros, 1973, o antologie de povestiri sf și fiction apărută doar în România și cuprinzând povestiri din volumele Les Perles du temps (1958), Un chant de pierre (1966) și câteva povestiri inedite).
Stello, eroul povestirii ajunge pe o planetă, ”o lume ciudată, ce nu cunoştea războiul, duşmănia şi durerea, rezultat al unei civilizaţii ajunsă la apogeu şi, de atunci, bătând pasul pe loc”.
O ciudată tradiţie le cerea locuitorilor planetei cu şapte luni să apară întotdeauna mascaţi; din pricina asta civilizaţia lor fusese luată drept ca o veşnică serbare sau poate era doar o zâmbitoare ameninţare, părând neliniştitoare datorită prea marii ei stabilităţi.
”Şapte măşti, şapte porţi şi şapte Lune pe cer, aşa cum şapte sunt vocalele Limbii Vechi, luminând cu sonorităţi vii labirintul viclean al neclintitelor cuvinte. Şapte măşti în stare să traducă cele şapte stări sufleteşti fundamentale, fără să ceară schimbarea trăsăturilor încremenite ale chipurilor uitate. O mască pentru fiecare poartă şi o poartă pentru fiecare Lună. Şi, de bună seamă, o Lună pentru fiecare vocală.„
”Ridică fruntea şi văzu pe cer cele şapte Lune, desenând o coroană de lumină în jurul planetei. Fiecare dintre ele scotea o notă curată, o culoare strălucitoare şi rece, o Lună pentru fiecare poartă, Luna de rubin, Luna de aur, cea de argint, de smarald, de sidef …
Fiecare mască e o rugăminte, zise vocea. Masca purpurie cere singurătate şi pace. Masca de smarald caută cunoaşterea. Masca de aur cheamă dragostea. Iar masca de sidef. …„
Culoarea albă a pielii eroului sugerează o mască de sidef adică masca morții și vocea din spatele măștii spune:
”Dar de ce ţi‑ai ales sideful ăsta mişcător?
Stello râse scurt:
— Mi‑a fost ales.
— E cu putinţă? zise vocea, dusă pe gânduri. E de crezut ca o întreagă specie să se fi hotărât să moară? Oare asta lămureşte elanul cu care lupţi şi marea deznădejde care te aruncă dintr‑o margine a abisurilor într‑alta?„
Descoperirea unor planete asemănătoare Pământului stârnește de fiecare dată imaginația pământenilor care speră să fie descoperită o formă de viață inteligentă.
Toate cele şapte planete ale TRAPPIST1 ar putea avea apă în formă lichidă la suprafaţă, iar trei planete sunt în zona care în mod tradiţional este considerată „locuibilă”, unde viaţa așa cum o cunoaștem noi ar putea fi o posibilitate.
Așa cum o cunoaștem noi, pentru că de la micii omuleți verzi de pe Venus, la Războiul lumilor a lui H.G.Wells a cărui prezentare la radio în 30.10.1938 de către Orson Welles a stârnit o panică reală și până la imaginile ciudate de pe Marte sau Lună luate de sondele spațiale din zilele noastre, oamenii au sperat (ori s-au temut) că vor întâlni forme de viață extratereste inteligente.
Uneori apare și o variantă mai puțin dorită. În filmul ”Vizita„ al regizorului Michael Masden , Christopher Mc Kay, astrobiolog NASA prezintă posibilitatea existenţei unor forme de viaţă care nu pot fi detectate prin teste ADN deci sunt obligatorii bariere de protecţie şi separare. Se pune întrebarea ce motiv ar fi sa fim vizitaţi: accident, atac sau cercetare ştiinţifică?Astrobiologul pune problema unei competiții chiar accidentale între forme de viață diferite și sugerează necesitatea separării și barierelor. De la explorarea filozofică a ”fricii de străini„ până la mass media care alertează și amplifică pericolul ( emisiunea lui Orson Welles) și chiar experiențele din istoria pământească în care întâlnirile între civilizații cu grad de dezvoltare diferit a dus la dezastru pentru cea aflată în inferioritate tehnologică sunt prezentate și variantele neplăcute ale unei astfel de întâlniri.
Totuși dorința de a ști cum arată alte forme de viață rămâne mereu vie și cercetarea zonelor favorabile vieții nu a încetat. Locuibilitate planetară (planetary habitability), planetă locuibilă (habitable planet) sau zonă locuibilă circumstelară sunt termenii întâlniți atunci când o nouă planetă pare favorabilă vieții.
Zona locuibilă circumstelară -ZLC (sau circumstellar habitable zone – CHZ), este regiunea din spațiu, definită pe baza condițiilor de pe suprafața planetelor care sunt incluse în această zonă.În limba engleză este numită și zona Goldilocks, zonă în care o planetă trebuie să fie nici prea departe nici prea aproape de soarele ei pentru a susține viața. Numele Goldilocks provine de la ”Povestea celor trei urși„ scrisa de poetul britanic Robert Southey. O fetiță pe nume Goldilocks (bucle de aur) intră în casa unor urși și gustând mâncarea acestora o găsește prea fierbinte (a tatălui urs) prea rece (a mamei urs) și tocmai bună (a puiului urs).La fel scaunele sunt prea mari sau prea mici și în final doar patul micuțului este cel potrivit ,nici prea mare nici nici prea mic.
Zona de locuibilitate planetară trebuie să îndeplinească anumite condiții:
- temperatura stelei să fie între 4000K și 7000 K ,
- să fi existat suficient timp (miliarde de ani) pentru ca viața să se dezvolte,
- să existe suficientă radiație ultravioletă care să inițieze reacții în atmosferă (cum ar fi producerea de ozon),
- să existe apă în stare lichidă pe suprafața planetei,
- să nu existe o planetă gigant gazoasă în apropiere,
- steaua să fie stabilă, să nu aibă variații ample de luminozitate care ar avea influențe negative asupra supraviețuirii organismelor adaptate de obicei la un anumit nivel de temperatură,
- să existe o cantitate mare de metale ( elemente chimice mai grele ca heliul) ceea ce ar corespunde unei cantități mari de metale în discul protoplanetar inițial și deci unei șanse crescute de apariție a unor planete telurice locuibile cu masă suficient de mare și care să conțină un nucleu de fier capabil să producă un câmp magnetic care să protejeze planeta de vântul solar,
- excentricitate redusă a orbitei (o excentricitate prea mare duce la fluctuații prea mari ale temperaturii pe suprafața planetei- orbita Terrei este aproape circulară)
- mișcarea de rotație în jurul axei proprii trebuie să nu dureze prea mult ( o zi de două săptămâni terestre ar duce la o diferență prea mare de temperatură între fața luminată și cea aflată în întuneric, să existe o înclinare a axei ce permite existența anotimpurilor( stimulent al dinamismului biosferei), precesie lentă ( ciclul de precesie al Terrei este de 23000 de ani),
- o ipoteză presupune că viața extraterestră este construită asemeni celei terestre bazate pe carbon, singurul element chimic ce poate constitui structurile moleculare ale întregii biochimii din univers deoarece atomii de carbon au proprietatea de a forma legături chimice între ei și de a forma structuri complexe. Oxigenul, hidrogenul și azotul sunt elementele chimice care împreună cu carbonul se regăsesc în 96% din biomasa terestră.
Trappist-1 este un sistem planetar aflat la aprox.40 de ani lumină de Terra și orbitează în jurul unei stele pitice aflate la limita dintre o pitică roșie și una brună. El se află în direcția constelației Aquarius (Vărsătorul).Cele șapte planete stâncoase au aproximativ trei sferturi din raza Pământului dar doar Trappist-1e,Trappist -1f, Trappist -1g sunt în zona potrivită. Ele se afla în preajma unei stele pitice ultrareci ceea ce permite ca ele să se afle foarte aproape de stea, mai apropiate decât Mercur față de Soare
Steaua și planetele sale au fost descoperite în 2015, cu ajutorul telescopului, belgian TRAPPIST (the TRAnsiting Planets and Planetesimals Small Telescope), instalat în două site-uri : site-ul TRAPPIST-S (TRAPPIST de Sud), la Observatorul La Silladin Chile și site-ul TRAPPIST-N (TRAPPIST de Nord), la Observatorul de Oukaïmeden în Maroc. Informațiile furnizate de aceste două telescoape au fost confruntate și completate cu cele furnizate de către telescoapele cu sediul în insulele Canare, Hawaii și Africa de Sud.
Deocamdată nu este clar dacă această pitică roșie permite apariția vieții deoarece o pitică tânără este extrem de activă și ar trebui să treacă miliarde de ani până ar deveni posibilă existența vieții în preajma ei.
Gérard Klein (n. 1937, Neuilly-sur-Seine) este un scriitor francez de science-fiction, care are o pregătire de bază în sociologie și a publicat și sub pseudonimele literare François Pagery și Gilles d’Argyre. Două dintre operele sale sunt foarte cunoscute, Les Seigneurs de la guerre (Seniorii războiului) și Les virus ne parlent pas (Virușii nu vorbesc), aceasta din urmă cu un subiect foarte interesant: specia umană, este o creație a virușilor, care au găsit această modalitate de progres, așa cum oamenii au creat computerele, pentru a-și spori eficiența funcțională.
Am recitit cartea lui Gerard Klein, Sceptrul hazardului, Ed.Nemira, 1993, sub impulsul dat de Autobiografia Agathei Christie în care am întâlnit un pasaj interesant: „ Am devenit Țara cu Ajutor Social Gratuit, fapt care ne eliberează de frică, ne dă siguranță…Pentru nimic parcă nu mai e nevoie să lupți. De ce-o fi așa? Oare din cauză că nu mai suntem nevoiți să ne zbatem ca să supraviețuim? Nu ni se mai pare viața interesantă? Noi nu suntem în stare să apreciem ce înseamnă darul vieții. Poate avem nevoie de noi provocări, să explorăm cosmosul, să descoperim noi universuri, poate ne lipsesc privațiunile și suferințele, durerile și vitregiile sorții care să facă să renască în noi dorința arzătoare de a supraviețui.” Ed. Rao, 2012, p.707.
Cartea lui Gerard Klein descrie lupta pentru putere într-o societate servită de mașini,un Pământ cu două sute de milioane de locuitori perfecți fizic, cei născuți cu „defecte” fiind aruncați în lumea subterană a ”Nedemnilor” care trăiesc fără să vadă vreodată soarele. Cei de la suprafață trăiesc într-o imensă grădină care oferea izolarea sau comunitatea după dorința fiecăruia. ”Pe Pământul secolului al XXIV-lea orașele nu mai existau, cu excepția Orașului Palatului.” Această lume fără conflicte îți alege conducătorul cu ajutorul Mașinii Hazardului, bilele asemenea celor de la Loto dezvăluind prin ordinea lor numele noului stocastrocrat, conducătorul popoarelor Pământului. Numai că cel ales nu-și dorește această însărcinare și nici nu o poate refuza. Ajunge în lumea Nedemnilor unde descoperă că aceștia deși imperfecți fizic și-au dezvoltat puteri mentale nebănuite iar cel ce vrea puterea absolută asupra Pământului și planetelor sale îi folosește pentru a influența Mașina Hazardului. Nimic nu pare a respecta vreo regulă: extratereștrii sunt pașnici și categoric superiori ca civilizație, Nedemnii și-au dezvoltat puteri telepatice și telekinezice , mama eroului principal se dovedește avidă de putere, roboții pot fi înșelați. O lume leneșă și comodă în care democrații „luptă pentru revenirea la o formulă politică arhaică” iar faptul că știu să citească într-o lume a comenzilor verbale nu arată decât o dată în plus că doresc reînvierea unei lumi trecute.
Un roman interesant , ușor de citit și cu o temă mereu actuală.
Miturile cerului-asteroizii 